Cancerul este supranumit “imparatul tuturor bolilor”. De altfel, acesta provoaca fiori tuturos, mai ales ca pentru cei diagnosticati cu aceasta boala suna ca o condamnare la moarte.
Doctorul Dan Patriche dezvaluie de ce este cancerul atat de distrugator.
Tuturor ne e frica de cancer, ca doar asa am fost invatati. In fond si la urma urmelor, cancerul omoara.
Cancerul a fost, este si va mai fi, probabil, multa vreme de acum inainte cea mai temuta boala. De pacienti si de doctori, deopotrivă. Pentru ca si doctorii sunt – nu-i asa? – tot oameni, iar la o adica nici ei nu sunt feriti de o intalnire de gradul zero. O fi el, cancerul, prietenul nostru, insa cu siguranta unul de care, pana una-alta, fugim ca de altceva.
Intrebarea e, stim de fapt de ce (sau de cine) fugim? Pentru ca, daca ne-am opri putin din alergare, i-am putea descoperi temutului nostru prieten teribilul sau secret: anume acela ca e mai fragil in alcatuire si mai debil in manifestare decat credem (cei mai multi dintre) noi. Cum asa?
Pai sa incepem cu structura. Celula maligna – cea care se afla la originea tuturor relelor – este de fapt o constructie incropita, o entitate oprita undeva intr-un stadiu intermediar de dezvoltare. Pe scurt : o celula imatura. O celula prost echipata si insuficient instruita pentru viata. O celula care traieste doar pentru a-si satisface propriile nevoi, intr-un dispret fundamental pentru nevoile celorlalte celule (atat ale celor normale, cat si ale “suratelor” sale anormale).
O celula care traieste permanent intr-un prezent egoist, fara nici un respect pentru cei din jur si fara nici un plan pentru – un mai mult sau mai putin comun – viitor. De aceea aglomerarile tumorale sunt mai degraba mase amorfe de celule, fara o structura anume si cu un “sistem” de aprovizionare (citeste vase de sange) improvizat, care ajunge la un moment dat sa nu le mai poata hrani pe toate (pe masura ce cresc, tumorile canceroase dezvolta in interior zone de necroza – celule maligne moarte – determinate de irigatia sanguina inadecvata). Cancerul esuează deci atat in a realiza un altoi viabil pe tesuturile normale inconjuratoare cat si – inca si mai lamentabil – in a inchega o formatiune cu un minimum de coeziune interioara.
Cat despre functionare, vorbim – e adevarat – despre o celula agresiva, cu atat mai agresiva cu cat procesul ei de maturizare s-a oprit mai devreme (cam la fel cum se intampla si in cazul nostru, al oamenilor). Dar la fel de adevarat e ca aceasta agresivitate a ei vine mai degraba dintr-o neputinta, dintr-o incapacitate de a duce o viata (de celula) normala (din nou suntem, noi oamenii, un bun exemplu). Insuficient dezvoltata, ea are la dispozitie pentru a se descurca putine resurse și unelte pe care, pe deasupra, le foloseste si cu o remarcabila lipsa de eficienta (spre exemplu, o celula maligna poate “extrage” dintr-o molecula de glucoza doar doua unitati energetice, pe cand o celula normala poate ajunge, in conditii ideale, pana la 38!). Asta pentru ca celulei maligne, respectiv cancerului, nu-i place – printre altele – oxigenul si se fereste de tot ceea ce inseamna comunicare, colaborare, viata. Iar permanenta batalie cu toti si cu toate se reflecta intr-o evolutie haotica, anarhica, cu un final mai mult decat previzibil (chiar daca paradoxal): moartea organismului gazda, cel care a sustinut-o in tot acest timp si pe care l-a parazitat dincolo de orice regula.
Sa reluam, asadar: cancerul e un “ceva” slab si neputincios. Cu toate acestea noi suntem cei care ne temem de el, si nu viceversa. Pentru ca nu il cunoastem si nu ii intelegem indeajuns slabiciunile, capitulam in fata lui din chiar clipa in care ii auzim numele. Ne speriem teribil de agresivitatea lui – care-i vine dintr-o dezarmanta neputinta – si decidem sa aruncam manusa inainte ca orice confruntare sa inceapa macar.
Iar lui nu-i ramane – asa caraghios si neindemanatic cum e – decat sa traiasca si sa prospere pe seama ignorantei noastre. Hranindu-se copios si neingradit din … teama.Din propria noastră teama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu